Arhimandrit Mitrofor Vicar Dr. Vasile Vasilachi
 
 
SPIRITUL ROMANESC


 Cuvantul dl. prof. Constatin Negoita la comemorarea unui an de la trecerea la Domnul a Pr. Vasile Vasilachi - 9 Ianuarie 2004, Biserica Sf. Nicolae)

L-am intalnit in 1988, cand aflasem ca si la New York, exista o biserica romaneasca unde slujea un calugar cu barba alba. Mi-am zis sa incerc si acolo. Vroiam sa vad daca-mi pot regasi emotiile, asa cum le aflasem eu, in biserica tatalui meu. Aveam mare nevoie de ele.

Cand am intrat, Parintele Vasilachi termina predica. Aici in catedrala romanilor din metropola lumii , spunea el, adresandu-se celor zece auditori, care pareau indiferenti, vom reconstrui spiritul romanesc...

M-am mai dus. Era simplu sa ma observe. In biserica erau foarte putini barbati. Mi-a oferit una din cartile lui, De la Antim la Pocrov, un volum subtire de amintiri, nedatat. Dupa ce-l citesti, vino sa mai vorbim. L-am citit. Intr-o luni dimineata, in chilia lui de langa altar, am descoperit cea mai interesanta personalitate a exilului romanesc, un fel de treime, formata dint-un calugar, un intectual si o victima.

Calugarul era traitor. Intelectualul scrisese enorm. Victima, deloc resemnata, parea ca isi invinsese calaii, si cand, mai tarziu, a fost atacat in prezenta mea, n-am putut sa-l las singur.

Veneam amandoi din aceaisi lume, din familii de preoti. Nascuti, nu facuti, glumisem eu. Ca poporul roman, a adaugat el, cand mi-a povestit ca fusese mana dreapta a patriarhului de pe vremea lui, si apoi staretul Manastirii Antim, unde Joia se aduna elita culturii, tot ce daduse mai bun tara Romanilor dupa razboiul de reintregire, care dezlantuise energiile copiilor de taran, pentru ca numai ei aveau voie sa defineasca spiritul romanesc, luminat de Rugul Aprins.

Totul incepuse in 1944, cand un grup purtand acest nume incepe sa organizase un program de rezistenta spirituala. La intalnire de Joi, la staretie, Ion Barbu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Anton Dumitriu, Dumitru Staniloae, Paul Sterian, Al Mironescu, Mircea Vulcanescu, Constantin Manolache, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Andrei Scriban, Olga Greceanu, si altii, incercasera sa desluseasca taina Romanilor. Grupul intentiona sa scoata reviste si sa publice carti de afirmare crestina. N-a apucat

O crima mai mare nu s-ar fi putut concepe. Era un atentat la existenta viitorului stat comunist, un act de obraznicie, un act de sfidare..

In 1948, miscarea a fost decapitata, staretul surghiunit la Pocrov, pentru zece ani, unde, in loc sa-si vada de treaba, se va apuca sa traduca Biblia, in asteptarea eliberarii, un delict pentru care, in 1959, va fi bagat in lagarele de munca si in puscariile de exterminare. Dupa alti zece ani, va scapa in Canada, chemat de episcopiul Victorin. Cand l-am intalnit la New York, era slujitor in biserica improvizata intr-o veche sala de dans, o baraca mizera, intr-un cartier destul de sarac, unde tocmai isi termina predica indemnand sa-l ajutam sa infrumuseteze catedrala Romanilor din marea metropola a lumii. Nu glumea.

Am continuat sa vorbim. I-am spus ca, inca din 1980, ma gandeam si eu la spiritul romanesc. I-am povestit cum, inaintea plecarii, ma intalnisem cu Profesorul Staniloae, ca sa discutam ultimul volum din Filocalia. Parinte Profesor, i-am spus eu, textul traducerii este completat cu o multime de explicatii. De ce nu ati folosit o limba folosita de generatia tanara? Tarziu, cand m-a condus spre use, mi-a marturisit ca, daca regreta ceva, regreta ca nu a studat si stintele naturale. Poate ca incerci dumneata, mi-a spus el, resemnat, cu blandete si cu speranta. Nu mi-a spus nimic de Rugul Aprins.

La New York, in chilia de langa altar, calugarul m-a surpins. Simt ca Rugul se va aprinde din nou, mi-a zis el.

Rar s-a intamplat sa discutam despre suferintele lui in inchisorile comuniste. Am observat insa ca ca tocmai acolo, in puscarie, aparuse flacara slujitoare numita Steinhard. Ca o ironie a soartei, am murmurat eu. Ca un semn ca rugul nu poate fi stins, mi-a spus el.

Edilii bisericii s-au speriat de succesul calugarului. Nu erau in termeni de prietenie. De fapt, calugarul nu prea avea multi prieteni. Mai toti prietenii lui au venit la biserica mai tarziu, dupa furtuna, cand edilii s-au pus pe treaba si nu s-au oprit. O farama de ranjet, jumatate batjocura, jumatate prostie, se juca mereu pe fatele lor ascunse, cateodata indaratul unor ochelari incolori. Calugarul, un Mos Craciun cu barba, al carui sac continea ( in afara de instrumente de vindecare) povesti, parabole si proverbe, nu tinuse seama de amenintare. Era clar cine facuse biserica un punct de atractie, care acum aduna multa lume. Diaconul, un tip care stia bine ca numai tonul poate sa faca muzica - intr-adevar, spunea el, de ce venim aici, nu pentru spectacol? - ar fi vrut sa-i ia locul. Am voce mai buna, ar fi spus el.

Calugarul, se poate ghici, cu toate ca se temea, le spusese ce avea de spus, in fata. Grupul ostil crede ca e timpul ca nenorocitul sa-si primeasca pedeapsa. A mers prea departe, de data asta, o sa-i aratam noi. Si asa mai departe. Cum era dupa Paste, si aveau tihna, si bautura le trezise spiritul de galceava, au vrut sa-l sperie. El a incercat sa-i opreasca. Vocea lui avea nuante subtile, cu salturi bruste in volumul frazelor jucause. Am pus banii in mana lui Christos, protestase el. In zadar.

Edilii palisera, cu paloarea care ii caracterizeaza pe diavoli. Apoi s-au grabit sa blocheze in banca cecul semnat de noi pentru inceperea construirii unei biserici in Romania. Asta a fost imediat dupa Paste. Apoia s-a facut liniste. Pentru un timp.

Asa au raspandit zvonul. E comunist, spuneau ei. Intr-o zi a intrat in biserica fostul sef al lagarului de concentrare unde calugarul statuse cinci ani. Venise si el la New York, sa-si vada copiii, ca toti ceilalti calai, la adapost, in lumea buna. Intrase in biserica, si calugarul il vazuse. De ce nu mi-ai spus parinte, il intrebasem, dornic sa-l vad si eu. L-am iertat, spusese el, cu blandete. Iertati-l si voi.
Ceeace m-a surprins a fost cum intreaga audienta, doamne iarta-ma, intreaga comunitate, a ramas indiferenta la rezvratirea edililor. Spuneau, batranul si-a facut-o cu mana lui, cand a accept sa vina aici. Casierul umblase cu zvonul ca fosta scoala de dans ar fi fost cumparata cu bani secreti, care se stie de unde venisera, adusi de un domn numit Milovan.

Astia erau oameni care mergeau atunci la biserica. Omul este facut pentru suferinta, asa spuneu ei, cand au incearcat sa-l bruscheze si venise salvarea, si lumea, inerta, cele cateva femei mai in varsta care veneau regulat, oftasera, ridicasera incet din umeri, si erau gata sa-l lase in voia soartei. Trebue spus ca si domnul Carje, nascut in America, ajuns in puscariile din Siberia, suparat si el ca biserica nu trecuse la patriarhia din Constantinopol, sau la biserica Rusilor, ar fi protestat cand calugarul, victima comunistilor , ar fi spus ca el nu se desparte de patriarhia din Bucuresti. Nu-ti renegi mama. Cand se imbolnaveste de cancer, nu-ti cauti o alta mama. Ce cred oamenii astia, ca biserica rusilor este mai putin controlata? Decat cu Alexei, mai bine cu Teoctist.

Apoi au inceput sa se ocupe de mine pentru ca am aratat cu degetul partile vinovate. Au pus intrebari. Aha. O indoiala sau doua fusesera ridicate si mai inainte, cand auzisera ca petreceam mult timp in chilia calugarului, discutand. Ce sa discute? Ce sa fie de discutat? Ce pun la cale? Vor sa vanda casa lui Minciu, donata bisericii, si sa plece cu banii? Detaliul poate fi gasit intr-o carte uluitoare scrisa de Grid Modorcea, care s-a plimbat pe la toate bisericile din America si Canada, primit cu brate deschise.

Nu ma gandisem ca vom ajunge aici. De cand cu povestea despre cec lucrurile se schimbsera. Primisem avertismente. Facusem imprudenta sa incep sa discut despre spiritual romanesc. Calugarul imi citea cartile, eu le citeam pe-ale lui, nu puteam sa renunt la catedrala din Queens.

In ultima instanta nu are importanta de ce am scris ce am scris. Ce conteaza este ca incepusem discutia, care desi intrerupta de crize, continua la un nivel pe care nu-l mai intalnisem in alta parte, in academiile lumii, unde eram membru de drept.

Discutia a durat 12 ani.

Spune-mi parinte, cum a fost la Antim, ce vroia Rugul Aprins, incepusem eu dupa ce i-am spus cu ce ma ocup. Sa restabileasca un echilibru, imi raspundea el bland dar ferm. Asa am inteles de ce nu se avusese bine cu legionarii. Povestea lui incepuse la Neamt cand la alegerea staretului manastirii, aparuse un candidat sprijinit de un prefect legionar, si el reprezentase mitropolia, sprijinindu-l pe Victorin. Si ce era rau cu asta, am intrebat eu, vroiau sa restabileasca credinta in Dumnezeu, scarbiti de politicienii pe care ii considerau tradatori, n-a fost asa? Au sarit peste cal, mi-a spus el.

Foarte tarziu, dupa ce ce calugarul a murit, la parastasul de dupa un an, cand am fost rugat sa vorbesc despre el, am ghicit ce se intamplase. In Origini in ultimul numar din acel an, aparuse un text inedit, Destinul Imperial al Romanilor, semnat de Posteuca, un superb poet tanar din Bucovina, fondator al revistei din Cernauti, Iconar, care lamurea partial lucrurile. Iata ce spunea el: " Eram la universitate. Asteptam de la acest for de inalta cultura dezlegari pentru intrebarile nostre. Dar ele nu veneau. Universitatea era reprezentata de oameni si ei erau in mare parte decazuti, ca si generatia lor. Pe ei nu-i chinuia nimic. Deci nu aveau raspuns pentru alte chinuri. Problema credintei ne interesa si ne-am dus odata sa ascultam conferinta unui arhimandrit. Numele lui nu intereseaza. Vorbea despre 'tineret si credinta'. A vorbit frumos despre raporturile individului cu Dumnezeu si a trecut apoi sa ne dascaleasca: 'tineretul nostru nu se roaga. Tineretul nostru nu citeste Biblia. In loc sa faca politica ar face mai bine sa se intoarca la Biblie'. Si atunci ne-au napadit intrebari amare: 'Oare cum sa ne intoarcem la Biblie, cand neamul nostru moare sub calcaiul celor straini de neam? Ce facem noi rau prin politica? E un pacat cladirea de biserici, de scoli, constructia de sosele si diguri, e condamnabila aceasta actiune prin care vrem sa desteptam masele si sa mantuim neamul? Noi care stim citi, vom citi Biblia si ne vom mantui! Dar parintii nostri, care n-o pot citi, care isi scuipa sufletul in mizerie si revolta, pe ei cine ii va mantui? Nu ne-au dat ei la scoala pentru a le aduce mantuirea? Cum, numai indivizii se mantuiesc? Neamurile, in mod colectiv, nu? Oare ce fel de preot este acesta care se ocupa numai de el, numai de noi cativa, si nu se sinchiseste de loc de nedreptatea sociala care ne inunda si ne ineaca neamul? Unde e dragostea lui de aproapele? Unde e dragostea lui de neam? Ne chiniau amarnic aceste intrebari! Si atunci am vazut in acest om, ceea ce trebuia sa vedem. Un monstru. Un deficient. Un urias cu picioare de lut. Un urias care ajunge cu capul aprope de nori, dar care-si rupe picioarele, sub greutatea trupului, si cade in mocirla. Un monstru care vizeaza cerul dar care paseste in gol. Acestui om ii lipseste legatura cu neamul. Era un absenteist al propriului sau neam. Cum sa-l iubeasca Dumnezeu pe acest om fara neam, fara nici o tresarire la durerile neamului? ..."

Un monstru, tipasera si noii stapani ai neamului instalati de tancurile armatei rosii, mai tarziu. Mistica lui este opium pentru poporul care vrea sa scape de exploatare. Sa fie exterminat.

Un monstru, tipasera si asa zisii edilii ai catedralei din Queens. Nu se gandeste ca si noi avem nevoie de bani. I-a trimis neamului, sa le rezideasca biserica. Neamul sa faca bine si sa munceasca. Gata cu lenea. S-au invatat sa astepte pomana. Noua aici nu ne da nimeni nimic.

Iarta-i doamne, ca nu stiu ce zic, imi raspunsese victima, si mai tarziu am inteles cum era protejat de puterea cereasca. Toti cei ce-l lovisera au disparut. Toti asa zisii edili, fusesera loviti repede de boli cumplite, ajunsesera prin aziluri, unde se intrebau, ce -i face pe oameni sa continue sa mai vina la el, dupa ce am lipit pe pereti portretul lui, cel cu privirea uimita, asa cum statea in fata catapetesmei, si pe portret am pus o secera cu ciocanul, ca sa arate clar cu cine stateam de vorba, si nimeni nu stia sa raspunda, nici eu, pana intr-o zi cand mi s-au deschis ochii si l-am vazut, era langa mine, smerit dar drept, bland si viteaz, sprijinit de ostirile binelui, stateam de vorba cu spiritul romanesc, avea barba alba, si ochi albastri, si vorbea incet, si nu voia sa omoare pe nimeni, si dadea dreptate toturor cand aveau deptate, si-mi spusese, sigur a da, nimeni nu tipa de geaba, asa a fost, cand poetului bucovinean i-a ajuns cutitul la os, a scos un urlet, si a tipat, daca asa a fost. Si casierul, l-am intrebat eu. Si el a trebuit sa fie? Atat l-a ajutat capul, atat a facut, bietul om, si-a pierdul numai unul din degete,.cand a fost pedepsit cu fierastraul electric, si sti de ce, pentru ca lucrase la catapeteasma, facuta in atelierul de tamplarie unde lucra, Dumnezeu la cantareste pe toate.

Spiritul Romanesc.

Echilibru.

Ca in crezul de la Nicaea, care fusese pus pe hartie, sau pe pergament, sau pe pielea vitelului, sau pe ce o fi fost pus, sub ochii imparatului Constantin. Vezi dumneata, asa se face ca este patronul catedralei din dealul mitropoliei, unde am predicat ani de zile, unde legea tertului exclus din logica aristotelica nu are prea mare valoare, cam cum spui dumneata, in cartile dumitale, compromisul in Europa atee este un cuvand de ocara, nu ca aici, in aceasta tara, unde baracile pot fi catedrale, si ochii albstri au zambit si eu am fost fericit, cum nu fusesem de mult vreme.

Cand i-am dat cartea - Multimi vagi, ce titlu i-ai pus, inca te mai ascunzi mi-a zis el - calugarul a citit-o, a vazut ca era acolo, vicarul, cu nume cu tot, si mi-a pus intrebari. I-am promis sa-i aduc si traducerea in limba romana, cu alt titlu, cu toate ca, am zis eu, in oala acoperita, nu intra gunoiul. Cand traducerea a aparut, in Iunie, era prea tarziu. Plecase din chilia lui pentru totdeauna, chiar in ziua de boboteaza, dupa postul din ziua de dinainte, post mare. S-a stins dupa ce terminase slujba, si se impartasise, cum se cuvine, in catedrala uriasa din metropola indiferenta a lumii, unde el, o flacara slujitoare, intrupase spiritul romanesc.