Arhimandrit Mitrofor Vicar Dr. Vasile Vasilachi
 
 
Rugul Aprins Si Temnita (articol al Parintelui Sofian Boghiu)
Pãtimirea Bisericii Române în închisorile comuniste

 Pentru mânãstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au nãvãlit peste noi, împreunã cu sfârsitul rãzboiului al doilea mondial si ocuparea noastrã de cãtre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toatã Tara Româneascã. De atunci au început necazurile, care au durat pânã la Revolutia din luna Decembrie 1989.

În acesti ani grei, în obstea de la Mânãstirea Antim, în numãr de circa 40 cãlugãri si frati, din care, o parte, studenti la diferite facultãti din Bucuresti, iar altã parte, lucrãtori la Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul în aceastã mânãstire, noi cei de aici, am avut parte si de câteva mângâieri si anume: în aceastã perioadã s'au refãcut cele douã turle mari de la biserica mare a mânãstirii, înlocuindu-se cele vechi, din paiantã, cu cele actuale, din beton armat si cãrãmidã aparentã si s'a spãlat si restaurat pictura interioarã a bisericii. Acestea pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare, si umila noastrã procupare de atunci: Rugãciunea lui Iisus, în cadrul cãreia a apãrut Rugul aprins, expresie biblicã, din Exod, cap. 3, vers. 2-5.

Rugul aprins, care ardea si nu se mistuia, este simbolul Rugãciunii neîncetate, deci Rugãciunea lui Iisus. Aceastã interpretare, apartine pãrintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, initiatorul Rugului aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud.

În anii 1945-1948, în sala bibliotecii mânãstirii Antim, s'au tinut o serie de conferinte, legate de acest subiect.

Între conferentiari se numãrau mai multe personalitãti proeminente din viata cultural-religioasã de atunci, între care: pãrintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, pãrintele arhimandrit Benedict Ghius, pãrintele arhim. Vasile Vasilachi, staretul de atunci al mânãstirii Antim, pãrintele prof. univ. Dumitru Stãniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, etc.

Conferintele aveau un caracter teologic, cu referire la rugãciune în general, la reporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugãciunea lui Iisus si practicarea acestei rugãciuni, de asemenea privitã istoric, începând din epoca apostolicã, trecând pe la pãrintii pustiei, pãrintii filocalici, isihasmul românesc din mânãstiri, schituri si sihãstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul si mânãstirile din epoca sfântului Nicodim cel Sfintit de la Tismana, staretul Vasile de la Poiana Mãrului, Sf. Paisie Velcicovschi, paisianismul, staretul Gheorghe de la Cernica si practica Rugãciunii lui Iisus în mânãstirile noastre, Rugãciunea lui Iisus în lumea civilã, etc.

Conferintele se tineau în sala bibliotecii mânãstirii Antim, în prezenta multor credinciosi, între care multi studenti de la diferite facultãti. Dupã conferintã, era obiceiul ca oricine din salã sã punã întrebãri în legãturã cu subiectul prezentat. Rãspundea conferentiarul sau altii, bine informati din salã. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferintei.

Paralel cu aceste conferinte, în zilele sãptãmânii, dupã slujbele de searã, se explicau pe larg cele sapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie si utrenie si tãlmãcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din sãptãmânã, de pildã lunea, era prezentã Sfânta Liturghie cu simbolismul ei traditional, martea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconograficã a Liturghiei, joia, prezentarea misticã a Liturghiei etc.

Cu toatã schela care era în bisericã si în exterior, pentru constructia actualelor turle, cu tot ateismul si dusmãnia care se propaga în Capitalã si în tarã, verbal si în presã, cu toatã sãrãcia si foamea care se întindea pe toate plaiurile tãrii, totusi biserica era plinã de închinãtori si ascultãtori, care primeau cu întelegere si evlavie, tãlmãcirile care se fãceau pentru slujbele amintite mai sus.

În aceastã vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apãrut ca musafir la mânãstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulighin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere si gãzduit la mânãstirea Cernica, cu binecuvântarea patriarhului de atunci, Nicodim.

Pãrintele Ioan, în vârstã de circa 60 de ani pe atunci, aflând de mânãstirea Antim venea în fiecare sâmbãtã pe la noi, slujea cu noi Sf. Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupã vecernia de dupã amiazã, lua si el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tãlmaci din rusã în românã pe un tânãr basarabean, Leonte, care cunostea bine si româna si rusa, si cu ajutorul lui întelegeam bine cele ce ne spunea pãrintele Ioan.

În aparentã un om obisnuit, blond, cu ochii albastri, cu barba micã si rarã, acest preot, duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugãtor autentic al Rugãciunii lui Iisus si un foarte bun cunoscãtor al Sfintilor Pãrinti, un fel de pãrinte Cleopa de la noi. Rugãciunea lui Iisus o deprinsese la mânãstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revolutiei din 1917, dupã ce bãtrânii de la Optina au fost lichidati, tineretul, între care si fratele Ioan de atunci, au fost arestati si dusi pe la munci socialiste fortate, iar mai târziu întemnitati. Povestea frumos si impresionant o multime de întâmplãri din viata lui si din viata compatriotilor sãi.

Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mãrturisirile personale, în legãturã cu Rugãciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevãrat, neîncetat. De multi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimã, si se ruga si când vorbea si când slujea, când mânca si când mergea. Rugãciunea pentru el era ca si respiratia. Si în somn se ruga. O stiu de la el, pentru cã ori de câte ori venea la mânãstirea Antim, îl gãzduiam în chilie la mine, si-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunostinte despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mânãstiri ci si în viata multor credinciosi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care pãrintele Ioan o cunostea bine.

În Ianuarie 1947 a fost arestat de la mânãstirea Cernica, împreunã cu ucenicul sãu, fratele Leonte. Pãrintele Ioan a fost condamnat la muncã silnicã pe viatã, si întemnitat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a trimis o carte postalã, care încheia cu Rugãciunea lui Iisus.

Convorbirile din cadrul Rugului aprins au continuat pânã pe la jumãtatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai multi ani. O bunã parte din personalul slujitor de la mânãstirea Antim a fost repartizat în altã parte, mai ales la Seminarul Teologic de la mânãstirea Neamtu, încât s'a potolit, în mare mãsurã, tot entuziasmul activ, în numele Rugului aprins.

Între timp, primeam stiri triste, despre suferintele detinutilor de la Canalul Dunãre-Marea Neagrã si despre atrocitãtile tineretului studentesc întemnitat la Pitesti.

N'a trecut prea mult, pânã în Iunie 1958, când am fost arestati si noi, care activasem în cadrul Rugului aprins. Mã aflam atunci la mânãstirea Ghighiu, de lângã Ploiesti, pe schelã, cu un grup de ucenici cãlugãri si frati, pictând, în frescã, biserica din cimitirul mânãstirii. Am fost arestat împreunã cu pãrintele Felix Dubneac, membru si el al Rugului aprins.

Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat cã eram 16 detinuti, fãcând parte din ''organizatia Rugului aprins.''

Între noi si cu noi, era pãrintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, initiatorul asa zisei ''Organizatii,'' pãrintele arhimandrit Benedict Ghius, pãrintele prof. univ. Dumitru Stãniloae, pãrintele Arsenie Papacioc, pãrintele Roman Braga, prof. univ. Alexandru Mironescu si fiul sãu Serban, student la litere, doctorul si poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenti la diferite facultãti din Capitalã, arhimandritii si fratii Vasile si Haralambie Vasilachi, au fost cu alt grup, întemnitati la Gherla.

Dupã procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu pãcurã, iar de acolo la închisoarea de la Aiud.

Din literatura publicatã dupã Revolutia din 1989, asupra vietii din închisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferintele celor întemnitati. Dar una este sã citesti despre suferintã si alta este s'o trãiesti.

Astfel, lipsa totalã de libertate, zãvorât pe dinafarã de paznic, într'o celulã micã cu mai multi, între care bãtrâni si bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisã, în care fiecare îsi fãcea necesitãtile mari si mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi si noapte si mereu supravegheat prin vizetã, ca nu cumva sã surprindã pe cineva fãcând ceva. N'aveai voie sã lucrezi nimic. Dar ce puteau sã lucreze? Se ciocãnea în perete cu aflabetul Morse, ca sã afle câte o stire sositã din afarã, de la cei de curând intrati în penitenciar. Altii, dau pe talpa bocancului cu spumã de sãpun, apoi, cu un betisor scriau câte un text: o rugãciune ori un cuvânt din Biblie. Fãrã cãrti, fãrã ziare si fãrã hârtie de scris, totusi, cu ajutorul aflabetului ''Morse'' si scrisul pe talpa bocancului, unii învãtau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sf. Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolã, mai ales epistola Sfântului Iacob.

Mâncarea, putinã, slabã si mizerabilã, lipsa de aer, nemiscare, fãcuse din bietii detinuti niste fiinte albe-albãstrui, ca niste stafii, slãbiti pe dinafarã dar tari pe dinlãuntru, cu nãdejdea cã nu vom muri în aceastã necropolã a Aiudului, unde, totusi, multi si-au încheiat viata aceasta pãmânteascã, între care si pãrintele Daniil, initiatorul Rugului aprins, care de multe ori a fost pus în lanturi, în cei 25 ani de temnitã grea.

Dupã 4 ani de viatã de celulã, într'o bunã zi, culesi de prin celule, s'a umplut cu noi o dubã mare si încuiati pe dinafarã, am fost transportati la colonia Salcia din Bãltile Brãilei. S'au mai încãrcat si alte dube. Am ajuns la Salcia în plinã câmpie. O baracã lungã, cu paturi suprapuse, într'o curte largã, înconjuratã cu gard de sârmã ghimpatã, strãjuitã pe la colturi de soldati înarmati.

Eram multi. Mai târziu am aflat cã eram o mie de detinuti. Dintre noi, o sutã eram preoti. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din Rugul aprins era pãrintele Benedict Ghius, pãrintele Roman Braga si eu, care scriu acestea. Ceilalti vinovati erau dusi prin alte colonii, la muncile de primãvarã.

A doua zi, dimineata, încolonati câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prãsit porumbul, într'un mare lan de porumb, pãziti de militieni. Slãbiti cum eram, abia miscam sapa. Când eram la celulã, n'aveam voie sã lucrãm nimic. Aici, muncã fortatã. N'aveam voie sã ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapã, ca de obicei. Trebuia sã prãsim mereu. N'aveam voie sã rãmânem în urmã, chiar dacã nu ne mai ajutau puterile sau neputintele. Militienii, în jurul nostru, ca niste fosti vãtafi boieresti, aveau aceastã grijã, sã lucrãm în silã.

La prânz, masa, mai bunã si mai îndestulãtoare decât la celulã. Dupã o orã, în care intra masa si putina odihnã, iarãsi la sapã. Seara, încolonati câte cinci, fãceam calea'ntoarsã, la dormitor.

În baraca lungã si largã, cu paturi suprapuse, pentru o mie de oameni, cu tinete deschise, în timpul noptii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria cã în ziua urmãtoare, la muncã, vom respira din nou aer curat.

Asa ne treceau zilele sãptãmânii.

Duminica nu lucram, era zi de odihnã. Sub aceiasi pazã a soldatilor înarmati, de la cele 4 colturi ale curtii cu gard ghimpat, detinutii, umpleau curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se tineau un fel de predici ori cuvinte de folos si de îmbãrbãtare. Aceste grupuri erau ca niste mici bisericute, cu preoti si enoriasi.

Între timp aveau loc faimoasele perchezitii. O droaie de militieni, goleau dormitorul, si în timp ce toti detinutii erau scosi afarã, în curte, erau controlate toate paturile, saltelele si micile boccele ale detinutilor. De obicei nu gãseau nimic interzis, totusi detinutii intrau în panicã.

Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole si la reparatia digului din apropiere. Acelasi regim de muncã fortatã. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntitã.

De la o vreme, au început sã aparã si anumite cãrti si ziare, în colonie: în serile dupã ce veneam de la muncã si în rãgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dãdeau ei, nu ce ne-ar fi plãcut sã citim. Dar citeam.

Trecuserã mai bine de 2 ani de când ne aflam, muncind si varã si iarnã în aceastã câmpie fãrã dealuri, acoperite de bolta uriasã a cerului.

Aici, ca si în viata de celulã, afarã de ochii necrutãtori ai temnicerilor, care ne urmãreau plini de dusmãnie, ne veghea zi si noapte, Ochiul cel atoate vãzãtor si inima plinã de bunãtate ale Pãrintelui ceresc. De la El ne venea rãbdarea si pacea, care ne-a însotit de-a lungul celor mai bine de sase ani de închisoare. Plecam acasã, la mânãstire, Iulie 1964.

Arhim. Sofian Boghiu

Mânãstirea Antim Bucuresti

(Din ''Vestitorul Ortodoxiei'', Iunie 1996)