Acatistul Sfantului Nicoae
Despre Sfintul Nicolae in Proloage

Viata celui între sfinti Pãrintelui nostru Nicolae

Arhiepiscopul din Mira Lichiei, facatorul de minuni* (6 decembrie)
(Dupa Metafrast si dupã altii)

Pe facatorul cel mare de minuni, ajutatorul cel grabnic si mijlocitorul cel prea ales catre Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odraslit partile Lichiei, în cetatea ce se numeste Patara, din parinti cinstiti si de bun neam, dreptcredinciosi si bogati. Tatal sau se chema Teofan, iar mama sa Nona. Aceasta binecuvîntata pereche, petrecînd cu buna credinta în însotirea cea legiuita si împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viata lor cea placuta lui Dumnezeu si pentru multele milostenii si faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrasli aceasta odrasla sfînta - singuri ei fiind radacina sfînta - si s-a facut cum zice psalmistul : Ca un pom rasadit lînga izvoarele apelor, care si-a dat rodul sau la vremea sa. Deci, nascînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieste "biruitor de popor"; si cu adevarat s-a aratat biruitor al rautatii, asa binevoind Dumnezeu spre folosul de obste al lumii.

Dupa acea nastere, maica sa Nona a ramas stearpa, pîna la dezlegarea din legaturile cele trupesti, marturisind singura firea ca nu este cu putinta a se mai naste alt fiu ca acela, ca numai pe acesta sa-l aiba si întîi si pe urma, care din pîntecele maicii sale s-a sfintit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Caci n-a început a vietui decît cinstind pe Dumnezeu cu buna cucernicie, nici n-a început a suge tîta, facînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Caci dupa nasterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin aceasta stare, cinste Sfintei Treimi, Careia mai pe urma avea sa-i fie mare slujitor si întîi-statator. Cînd se apropia de pieptul maicii sale, se cunostea a fi facator de minuni, hranindu-se nu dupa obiceiul pruncilor celorlalti - pentru ca numai din tîta cea dreapta sugea lapte - avînd sa dobîndeasca cu cei drept-credinciosi starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi si postitor ales, caci miercurea si vinerea numai o data sugea lapte din tîta si atunci seara, dupa savîrsirea obisnuitei rugaciuni crestinesti, de care lucru parintii lui se mirau foarte si se minunau si mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urma. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l Fericitul din scutece si l-a pazit în toata viata sa, pîna la fericitul sau sfîrsit, petrecînd miercurea si vinerea în post. Deci crescînd pruncul cu anii, crestea împreuna si cu întelegerea si cu obiceiurile cele bune, pe care le învata de la parintii sai cei buni; fiind ca o holda roditoare, care primeste în sine samînta învataturii celei bune, care odrasleste si aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.

Sosind vremea de scoala, a fost dat la învatatura dumnezeiestii Scripturi, iar el cu agerimea cea fireasca a mintii si cu povatuirea Sfîntului Duh, în putin timp, a ajuns la multa întelepciune. Apoi, atît de mult a sporit în învatatura cartii, pe cît era de trebuinta bunului cîrmaci al corabiei lui Hristos si pastorului celui iscusit al oilor celor cuvîntatoare. Deci, facîndu-se desavîrsit în cuvîntul învataturii, s-a aratat desavîrsit si în lucrul vietii; de la prietenii desarte si de la vorbe nefolositoare cu totul se abatea si a vorbi cu femeile sau a cauta cu ochii la fata femeiasca, foarte mult se ferea, caci fugind, se departa de petrecerea împreuna cu femeile.

Avînd adevarata întelepciune si minte curata, de-a pururea vedea pe Dumnezeu si totdeauna zabovea în sfintele biserici, dupa cum zice proorocul: Voit-am a fi lepadat în casa Dumnezeului meu. De multe ori, cîte o zi întreaga si cîte o noapte, petrecînd în rugaciunile cele gînditoare de Dumnezeu si în citirea dumnezeistilor carti, învata întelegerea cea duhovniceasca si se îmbogatea cu dumnezeiestile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregatea pe sine locas vrednic, precum este scris: Voi sînteti biserica lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu vietuieste în voi.

Deci tînarul cel îmbunatatit si curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arata cu totul duhovnicesc, arzînd cu duhul si slujind Domnului cu frica, încît nu se vedea la dînsul nici un fel de narav tineresc, ci numai obiceiurile omului batrîn pentru care tuturor s-a facut minunat si slavit. Caci precum omul cel batrîn, daca are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toti, tot asa si tînarul, daca are naravul barbatului celui batrîn, se cinsteste de toti cu mirare; pentru ca sînt nepotrivite tineretile pentru batrînete, dar cinstite si frumoase sînt batrînetile în tinerete.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelasi nume ca si dînsul. Unchiul sau, vazînd pe nepot sporind în viata cu fapte bune si cu totul înstrainîndu-se de lume, a sfatuit pe parintii lui sa-l dea sa slujeasca lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepadat a darui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru ca scrie în cartile cele vechi pentru dînsii, cum ca fiind neroditori si deznadajduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugaciuni, cu lacrimi si cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a daruit pe dînsul.

Primind episcopul pe "tînarul batrîn", care avea întelepciunea ca o caruntete si viata cea mai curata, l-a suit pe treptele cele sfintite ale preotiei, iar cînd s-a hirotonisit, episcopul întorcîndu-se catre poporul care era în biserica si umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit zicînd: "Iata, fratilor, vad un nou soare rasarind marginilor pamîntului, aratîndu-se catre cei întristati ca o milostiva mîngîiere. O! fericita este turma care se va învrednici a avea pe acest pastor! Caci acesta va paste bine sufletele celor rataciti si la pasunea buneicredinte îi va aduce pe dînsii; apoi se va arata si ajutator fierbinte celor ce sînt în nevoi". Aceasta proorocire s-a împlinit mai pe urma, precum vom arata în istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfîntul Nicolae asupra sa treapta preotiei, adauga osteneala la osteneala, petrecînd în post si în neîncetate rugaciuni, iar cu trupul sau cel muritor sîrguindu-se a urma celor fara de trupuri. Astfel, vietuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufleteasca si se arata vrednic de cîrmuirea Bisericii.

În acea vreme unchiul sau, episcopul Nicolae, vrînd a se duce în Palestina ca sa se închine acolo sfintelor locuri, a încredintat toata cîrmuirea bisericii nepotului sau. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toata purtarea de grija pentru rînduiala bisericilor, ca si episcopul unchiul sau. În acea vreme, parintii fericitului, parasind aceasta viata vremelnica, s-au mutat la cea vesnica, iar Sfîntul Nicolae, ramînînd mostenitorul averii lor, a împartit-o celor saraci. Pentru ca nu se uita la bogatia ce curge alaturea, nici se îngrijea pentru înmultirea ei; ci, lepadîndu-se de toate poftele lumesti, se sîrguia cu toata osîrdia a se uni cu Dumnezeu, catre care graia: Catre Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învata-ma sa fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu; catre Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu esti Tu. Deci mîna lui era întinsa catre saraci, ca un rîu cu apa multa ce curge cu îndestulare.

Pentru ca multele lui milostenii sa fie mai cu lesnire cunoscute, sa aratam una si anume: Era un barbat în cetatea aceea, dintre cei slaviti si bogati, care mai pe urma a ramas sarac si neslavit, caci viata veacului acestuia este nestatornica. Barbatul acela avea trei fete foarte frumoase si acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinta, nu avea nici hrana, nici îmbracaminte si cugeta sa-si dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa sa o faca casa necurata, pentru saracia lui cea mare, ca doar astfel sa aiba ceva de folos si sa cîstige pentru el si fetele sale îmbracaminte si hrana. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alunga pe om saracia cea mare! Deci batrînul acela fiind în astfel de cugete rele si gîndul sau cel rau vrînd acum a-l aduce cu ticalosie în fapt, Dumnezeu Care nu voieste a vedea în pierzare firea omeneasca, ci cu iubire de oameni, se pleaca spre nevoile noastre, a pus bunatate în inima placutului Sau, Sfîntul Nicolae si l-a trimis spre ajutor catre barbatul care era sa piara cu sufletul, prin însuflare tainica, mîngîind pe cel ce era în saracie si scapîndu-l din caderea pacatului.

Deci, auzind Sfîntul Nicolae de lipsa cea mare a barbatului aceluia si prin dumnezeiasca descoperire înstiintîndu-se de cugetarea lui cea rea, i-a parut foarte rau pentru dînsul si a cugetat ca astfel cu mîna sa cea facatoare de bine, sa-l rapeasca împreuna cu fetele sale ca din foc de la saracie si de la pacat. Însa n-a vrut sa fie de fata cu barbatul acela, ca sa-i spuna despre facerea sa de bine, ci, în taina a cugetat sa-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Si aceasta vrea s-o faca pentru doua pricini: întîi ca sa scape de slava omeneasca, pentru ca tinea seama de ce zicea Evanghelia: Luati aminte, sa nu faceti milostenia voastra înaintea oamenilor; si, al doilea, ca si pe barbatul acela, care odinioara era bogat iar acum ajunsese în mare saracie, sa nu-l rusineze, caci stia ca sînt grele unele ca acestea, celor ce din bogatie si din slava cad în saracie, fiindca se rusineaza sufletele acelora, aducîndu-le aminte de bogatia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gîndit a face asa, dupa cuvîntul lui Hristos: Sa nu stie stînga ta, ce face drepta ta. Caci atît de mult fugea de slava omeneasca, încît chiar de acela caruia îi facea bine se sîrguia a se tainui pe sine.

Asadar, luînd o legatura mare de galbeni, a mers în miezul noptii la casa acelui barbat si, aruncînd-o înauntru pe fereastra acelei case, degraba s-a întors la casa sa. Dimineata, sculîndu-se barbatul si aflînd legatura, a dezlegat-o si vazînd galbenii s-a înspaimîntat, caci socotea ca este vreo nalucire, temîndu-se ca nu cumva aurul ce vedea sa fie vreo înselaciune, de vreme ce nu astepta de la nimeni si de nicaieri vreun facator de bine. Drept aceea, întorcînd galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul si cunoscînd ca este adevarat, se veselea si se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinti si, cugetînd mult în sine cine i-ar fi facut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grija a lui Dumnezeu, îi multumea neîncetat, dînd lauda Domnului Celui ce se îngrijeste de toti. Apoi îndata pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a maritat-o dupa un barbat si i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta înstiintîndu-se minunatul Nicolae, ca a facut dupa voia lui, barbatul acela, i-a parut bine. Si iarasi se arata gata a face aceeasi mila cu a doua fiica a batrînului, sîrguindu-se a pazi si pe fecioara aceasta prin nunta legiuita de pacatul cel faradelege. Deci, pregati si alta legatura de galbeni, asemenea cu cealalta si, peste noapte, ferindu-se de toti, a aruncat-o pe aceeasi fereastra, în casa batînului aceluia.

Dimineata, sculîndu-se acel om sarac, a gasit iarasi aur, asemenea ca întîia oara. Apoi a început a se minuna si de acela si, cazînd cu fata la pamînt, cu lacrimi fierbinti multumea, zicînd: "Dumnezeule, voitorul milei si chivernisitorul mîntuirii noastre, care mai întîi m-ai rascumparat cu Sîngele Tau si acum casa mea si pe fiicele mele izbavindu-ne prin aur din cursa celui rau, Însuti arata-mi pe cel ce slujeste voii Tale celei milostive si bunatatii Tale celei iubitoare de oameni. Arata-mi pe îngerul Tau cel pamîntesc, pe cel ce ne pazeste pe noi de pierderea pacatului, ca sa stiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din saracia ce ne întristeaza si care ne izbaveste de gîndurile cele rele, ca iata, dupa mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea facuta în taina, cu mîna placutului al Tau, voi da si pe a doua fiica a mea cu nunta legiuita dupa barbat si asa voi scapa de cursele diavolului, care vrea prin cîstig necurat sa-mi aduca mare pierdere.

Apoi barbatul acela, rugîndu-se Domnului si multumind bunatatii Lui, a facut nunta si fiicei sale de a doua, avînd nadejde în Dumnezeu - caci neîndoita nadejde si-a pus în El - cum ca va purta grija si pentru a treia fiica a lui si-i va da si acesteia sa aiba vietuitor iubit, dupa lege, trimitîndu-i iarasi aur din destul, tot cu acea mîna facatoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea strajuind, ca sa poata simti pe facatorul de bine si sa se învredniceasca a vedea de unde îi aduce aurul acela. Si iata, nu dupa multa vreme, a sosit cel asteptat. Caci a venit si a treia oara placutul lui Hristos, Nicolae si, ajungînd la locul cel obisnuit, tot asa a aruncat o legatura de galbeni pe aceeasi fereastra si îndata s-a întors la casa sa. Tatal fecioarelor gasind aurul aruncat pe fereastra, a alergat îndata cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungîndu-l si cunoscîndu-l cine este - caci sfîntul nu era necunoscut pentru fapta lui cea buna si pentru neamul lui cel luminat -, a cazut la picioarele lui, sarutîndu-le si numindu-l izbavitor, ajutator si mîntuitor sufletelor, celor ce ajunsesera întru pierderea cea mai de pe urma. Apoi zise: "De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru mila, prin îndurarile tale, de mult as fi pierit eu, ticalosul tata, împreuna cu fiicele mele, prin caderea în focul Sodomei, vai mie! Si iata, acum prin tine sîntem mîntuiti din amara cadere în pacat". Acestea si mai multe graia cu lacrimi catre sfînt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare si cu juramînt a zis aceluia, ca în toata viata lui sa nu spuna nimanui ceea ce s-a facut. Apoi sfîntul, spunînd multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.

Iata una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfîntului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca sa cunoasca oricine cît era de milostiv catre cei saraci. De s-ar fi povestit milele lui una cîte una si cîte îndurari a aratat catre cei saraci, pe cîti flamînzi a hranit, pe cîti goi a îmbracat si pe cîti a rascumparat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

Dupa aceasta Cuviosul Parinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri si a se închina acolo, unde a umblat trupeste Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corabierii împrejurul Egiptului si nestiind ce avea sa li se întîmple, Sfîntul Nicolae, care era împreuna cu dînsii, vedea mai bine ca are sa fie întuneric, vifor si lovire de vînturi cumplite. Apoi le spuse ca, mai înainte a vazut pe vicleanul vrajmas intrînd în corabie, vrînd sa o scufunde împreuna cu oamenii. Dupa aceea a navalit asupra lor o furtuna mare, fara veste si ridicîndu-se un nor, s-a facut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza mortii si rugau pe Sfîntul Nicolae sa le ajute si sa-i izbaveasca de nevoia cea fara de veste ce cazuse asupra lor zicînd: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugaciunile tale catre Dumnezeu, îndata ne vom cufunda în aceasta adîncime si vom pieri". Iar el, zicîndu-le sa îndrazneasca si sa-si puna nadejdea în Dumnezeu si fara îndoiala sa astepte grabnica izbavire, însusi a început cu sîrguinta a se ruga catre Domnul. Si îndata s-a linistit marea si toata groaza s-a prefacut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au bucurat mult si au multumit lui Dumnezeu si placutului sau, Sfîntului Nicolae si foarte mult se minunau de proorocirea furtunii si de scaparea nevoii.

Tot atunci, unul din corabieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce îndrepteaza corabia, si, cînd era sa coboare de acolo, a alunecat de sus si a cazut în mijlocul corabiei, zacînd fara suflet. Iar Sfîntul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugaciunea pe acel om si, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat si l-a dat viu corabierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele si fiind vînt cu buna sporire, au plutit în liniste si au sosit la limanul Alexandriei, unde placutul lui Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tamaduit pe multi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni si pe multi necajiti mîngîind, a pornit iarasi pe cale spre Palestina si ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Si pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înaltat fierbinti rugaciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dînd multumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, facînd multe închinaciuni pretudindeni. Iar cînd era sa intre noaptea în sfînta biserica la rugaciune si usile erau închise, s-au deschis singure, dînd intrare aceluia, caruia, chiar portile ceresti îi erau deschise.

Zabovind în Ierusalim vreme îndelungata, se pregatea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfatuit sa se întoarca în patria sa. Pentru ca Dumnezeu, Cel ce toate le rînduieste spre folosul sufletelor noastre, nu vrea sa fie ascunsa sub obrocul pustiei acea faclie, pe care o pregatise sa fie pusa în sfesnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflînd o corabie, s-a tocmit cu corabierii sa-l duca în patria sa.

Acestia au gîndit însa sa faca lucrul cu viclesug, adica sa îndrepteze corabia lor în alta parte, nu spre Lichia. Dupa ce s-a asezat în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a vazut ca corabia nu pluteste spre patria sa. Atunci degraba a cazut la picioarele corabierilor si-i ruga sa îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebagîndu-l în seama, mergeau în partea unde gîndeau ei, nestiind ca Dumnezeu nu va lasa pe placutul Sau sa fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor împotriva, a întors corabia în alta parte si degraba a dus-o în Lichia, iar pe corabieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Asa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însa, fiind fara de rautate, n-a facut nici un rau acelor vrajmasi, nici s-a pornit spre mînie si nici macar vreun cuvînt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a liberat în partile lor. Iar el a mers în manastirea pe care o zidise mosul sau, episcopul Patarelor si o numise Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a aratat foarte iubit tuturor fratilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate si se foloseau de viata lui, cea întocmai ca a îngerilor si urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Sau.

Aflînd Sfîntul Nicolae în aceasta manastire viata linistita si loc mai lesnicios pentru gîndurile sale catre Dumnezeu, ca un liman de liniste, nadajduia ca si cealalta vreme a vietii sale sa o petreaca acolo. Dar Dumnezeu îi arata calea, voind ca acea comoara bogata, a tuturor faptelor bune, cu care avea sa se îmbogateasca toata lumea, sa nu fie ascunsa, ca într-o tarina acoperita de pamînt, într-o manastire deosebita si într-o camera mica închisa; ci sa fie la vederea tuturor, ca prin acea comoara duhovniceasca, sa se faca negutatorie duhovniceasca, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfîntul, stînd odata la rugaciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, sa intri în nevointa poporului, daca doresti sa fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spaimîntat si cugeta întru sine: Ce voieste glasul acela si ce cere Domnul de la dînsul? Si iarasi auzi glas, spunîndu-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie sa Mi-o aduci roada si pe care o astept de la tine; ci întoarce-te catre oameni, ca sa se preamareasca prin tine numele Meu". Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lasînd linistea, sa mearga sa slujeasca la mîntuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuti, sau în alta parte. Dar, temîndu-se si fugind de slava omeneasca cea desarta, a gîndit sa se duca în alta cetate, unde nu-l va cunoaste nimeni.

În acea latura a Lichiei este o cetate slavita, care se numeste Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfîntul Nicolae, fiind condus de purtarea de grija a lui Dumnezeu, încît nimeni nu-l stia. Acolo traia ca unul din saraci, neavînd unde sa-si plece capul. El nu se ducea decît în casa Domnului, avînd liman numai pe Dumnezeu.

În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetatii Mira, Ioan arhiepiscopul si mai întîi sezator pe scaun în toata tara Lichiei. Atunci s-au adunat toti episcopii tarii aceleia, în Mira, ca sa aleaga un barbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo barbati cinstiti si cu buna întelegere, erau nedumeriti între ei, pe care sa-l aleaga. Unii, fiind porniti dîn rîvna dumnezeiasca, au zis ca lucrul acela nu este al alegerii omenesti, ci al rînduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugaciune pentru aceasta, ca însusi Domnul sa arate cine este vrednic sa primeasca o treapta ca aceasta si sa fie pastor peste toata Lichia.

Toti, ascultînd acel sfat bun, au facut rugaciune cu sîrguinta si cu post. Iar Domnul, facînd voia celor ce se tem de El si ascultînd rugaciunea lor, a descoperit bunavoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai batrîn, într-acest chip; stînd el la rugaciune, i s-a aratat un barbat luminat, poruncindu-i sa mearga de cu noapte si sa stea lînga usile bisericii si sa ia seama cine va intra mai înainte decît toti în biserica, acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu si, luîndu-l cu cinste, sa-l puneti arhiepiscop. Iar numele barbatului aceluia este Nicolae. Aceasta vedenie dumnezeiasca avînd-o episcopul acela si auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalti episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugaciune, cu iubire de osteneala.

Atunci episcopul care a vazut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie si astepta venirea barbatului dorit. Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toti la biserica, pentru ca avea obicei de se scula în miezul noptii la rugaciune si venea la începutul cîntarii Utreniei, mai întîi decît toti la biserica. Intrînd în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii si i-a zis: "Cum te cheama, fiule?" Dar el tacea. Acela îl întreaba iarasi. Sfîntul i-a raspuns cu blîndete: "Nicolae ma cheama pe mine, stapîne, robul sfintiei tale". Acel dumnezeiesc barbat, care a auzit acel glas blînd, a priceput pe de o parte, dupa numele care i se spusese în vedenie, ca se numeste Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, ca sfîntul a raspuns cu blîndete. Deci a cunoscut ca acela este cel pe care îl binevoieste Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Caci stia spre cine cauta Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blînd si tacut si spre cel ce se cutremura de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca si cînd a descoperit o comoara ascunsa si, îndata, luîndu-l de mîna i-a zis: "Urmeza-ma, fiule". Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplîndu-se de multumire dumnezeiasca si de mîngîiere duhovniceasca pentru aflarea barbatului celui de Dumnezeu aratat, l-au adus în mijlocul bisericii.

Strabatînd vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degraba decît pasarile, multime de oameni fara numar. Episcopul, care vazuse vedenia, a zis cu glas mare catre toti: "Primiti, fratilor, pe pastorul vostru, pe care vi l-a ales voua Duhul Sfînt si caruia i-a încredintat desavîrsit povatuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omeneasca, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iata acum avem pe cel pe care l-am dorit si cautat, l-am aflat si l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povatuiti, nu vom cadea din nadejde, ca, astfel, sa stam bine înaintea lui Dumnezeu în ziua aratarii Lui si a descoperirii.

Poporul dadea multumire lui Dumnezeu si se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepada a primi acea treapta, nesuferind lauda omeneasca. Însa, fiind rugat de tot soborul cel sfintit si de cel mirenesc, chiar fara voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, caci printr-o vedenie dumnezeiasca a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre aceasta vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: "Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a vazut pe Mîntuitorul nostru întru slava, stînd aproape de dînsul si dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobita cu aur si cu margaritare; iar de partea cealalta a vazut pe Sfînta Nascatoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc". Dupa vedenia aceea trecînd putine zile si raposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetati.

De acea vedenie aducîndu-si aminte Sfîntul Nicolae si vazînd bunavoirea lui Dumnezeu, înca si rugaciunile soborului netrecîndu-le cu vederea, a primit pastoria Lichiei. Iar sfintita adunare a episcopilor, împreuna cu clericii, savîrsind toate cele ce se cuvin sfintirii sale, a facut praznic de bucurie, veselindu-se de pastorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe faclia cea luminata, care n-a fost pusa la o parte, nici ascunsa sub obroc, ci stînd la locul cel cuviincios, în sfesnicul arhieriei si al pastoriei, unde stralucea luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevarului si toate poruncile cele dreptcredincioase, sanatos cugetîndu-le si învatîndu-le.

Chiar de la începutul pastoriei sale, placutul lui Dumnezeu graia în sine astfel: "O! Nicolae, pentru aceasta dregatorie si pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum sa nu mai vietuiesti tie, ci altora". Apoi, vrînd a învata pe oile sale faptele cele bune, nu-si mai ascundea viata sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Caci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi stia viata, slujindu-I în taina. Iar dupa ce s-a facut arhiereu, era aratata tuturor vietuirea lui, nu pentru marire desarta, ci pentru folosul si înmultirea slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, ca vazînd faptele voastre cele bune, sa preamareasca pe Tatal vostru, care este în ceruri.

Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune si model credinciosilor, dupa cum zice Apostolul: "Cu cuvîntul, cu viata, cu dragostea, cu credinta, cu duhul si cu curatia". Apoi era blînd, fara de rautate si smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple si hrana pustniceasca pe care o gusta totdeauna numai o data pe zi si aceea seara. Toata ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregatoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar usile casei lui erau deschise tuturor, caci era bun catre toti si apropiat. Sarmanilor le era tata; saracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutator celor napastuiti si tuturor mare facator de bine. Apoi, si-a cîstigat spre ajutor în ostenelile sale cele pastoresti si pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune si cu buna întelegere, cinstiti cu treapta preotiei, adica pe Pavel de la Rodos si pe Teodor Ascalonitul, barbati cunoscuti de toata Grecia.

Astfel, bine pastea turma cea încredintata lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntatoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodata nu înceteaza a ridica razboi asupra robilor lui Dumnezeu, nerabdînd a vedea credinta cea buna înflorind în oameni, a ridicat prigoana asupra Bisericii lui Hristos, prin pagînii împarati ai Romei, Dioclitian si Maximian. De la ei a iesit atunci porunca prin toata lumea, ca toti credinciosii sa se lepede de Hristos si sa se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, sa fie siliti, cu chinuri, prin temnite si cu munci grele, apoi, în sfîrsit, cu moarte silnica sa fie pedepsiti.

Un asemenea vifor pustiitor degraba a ajuns si pîna în cetatea Mira, dus fiind de doritorii pagînatatii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind capetenie a tuturor crestinilor, cu limba sloboda propovaduia credinta cea buna a lui Hristos si se arata gata a patimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii pagîni si bagat în temnita, dimpreuna cu multi crestini. Petrecînd aici multa vreme, a patimit multe rele, rabdînd foame, sete si strîmtorarea temnitei. Pe cei împreuna legati îi hranea cu cuvîntul lui Dumnezeu si-i adapa cu apele cele dulci ale bunei credinte, sporind într-însii credinta în Hristos Dumnezeu si punînd picioarele acelora pe temelia cea nezdrobita. Apoi, întarindu-i întru marturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a patimi pentru adevar.

Dupa aceea, iarasi s-a daruit pace crestinilor si ca soarele dupa norii cei întunecati, asa a stralucit dreapta credinta sau ca o racoreala ce vine dupa furtuna. Caci, cautînd Hristos cu dragoste de oameni asupra mostenirii Sale, a pierdut stapînirea pagînilor, izgonind de la împaratie pe Dioclitian si Maximian; iar cu dînsii a izgonit pe cei ce slujeau pagînatatii elinesti si a ridicat poporului sau corn de mîntuire, prin aratarea Crucii marelui împarat Constantin, caruia i-a încredintat stapînirea Romei.

Constantin, cunoscînd pe Unul Dumnezeu si punîndu-si nadejdea în El, a biruit pe toti potrivnicii sai cu puterea Sfintei Cruci si a pierdut nadejdea cea desarta, a celor ce împaratisera mai înainte, poruncind sa risipeasca capistile idolilor si sa zideasca biserici crestine; iar pe cei ce erau închisi în temnite pentru Hristos, i-a liberat si cu mari laude i-a cinstit ca pe niste eroi; si toti marturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.

Atunci si cetatea Mirelor a primit iarasi pe pastorul sau, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia si fara sînge încununat. Acesta, avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile si neputintele oamenilor, nu numai ale celor credinciosi, ci si ale celor necredinciosi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a facut slavit, minunat si foarte iubit; caci stralucea cu curatia inimii si era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului sau în cuviosie si dreptate.

Pe atunci erau înca multe capisti idolesti, în care poporul pagîn slujea cu dragoste diavoleasca si nu putin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu rîvna, a strabatut toate locurile acelea, risipind capistile idolesti, iar pe turma sa curatind-o de necuratiile diavolesti. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit si asupra capistei Artemidei, care fiind locas al idolilor, era mare si foarte împodobita. Pornirea sfîntului era îndreptata mai mult asupra idolilor decît asupra necuratei capisti, pe care a darîmat-o pîna la temelie, iar zidirea cea înalta a risipit-o pîna la pamînt; atunci duhurile cele viclene, neputînd nicidecum rabda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd foarte tare, caci erau biruite si izgonite din locul lor, prin arma rugaciunilor nebiruitului ostas Nicolae, arhiereul lui Hristos.

Dupa aceasta, binecredinciosul împarat Constantin, vrînd sa întareasca credinta în Hristos Dumnezeu, a poruncit sa se tina soborul a toata lumea în cetatea Niceii. Acolo adunîndu-se Sfintii Parinti, au propovaduit luminat dreapta credinta, iar pe Arie, rau cugetatorul si semanatorul de neghina, împreuna cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste si de o fiinta cu Tatal marturisindu-L, a dat pace dumnezeiestii si apostolestii Biserici.

Atunci si minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinti Parinti, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie si împreuna cu Sfintii Parinti a aratat dogmele credintei celei drepte si tuturor le-a facut cunoscut cu adeverinta.

Despre dînsul povesteste unul dintre istorici, ca, aprinzîndu-se cu rîvna dumnezeiasca ca al doilea Ilie, a îndraznit în mijlocul soborului a rusina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci si cu fapta, lovindu-l pe Arie peste fata. De acest lucru, s-au întristat Sfintii Parinti si, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhieresti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos si Preabinecuvîntata lui Maica, privind din înaltime la nevointele Sfîntului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrazneala si au laudat rîvna lui cea dumnezeiasca. Aceeasi vedenie a avut si oarecare din Sfintii Parinti cei mai vrednici, precum însusi Sfîntul Nicolae a vazut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adica, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de alta parte Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din aceea ca a fost placuta lui Dumnezeu acea îndrazneala a sfîntului. Deci, parintii au tacut si ca pe un placut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducînd pace, binecuvîntare si învatatura sanatoasa la toata multimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesanatoasa si straina a taiat-o din radacina si pe ereticii cei împietriti si nesimtitori, care îmbatrînisera în rautate, mustrîndu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrator de pamînt întelept, care curata toate cele ce sînt pe arie si în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutura.

Astfel preaînteleptul lucrator al ariei lui Hristos, Sfîntul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava viclesugului nalucitor si ereticesc o vîntura si o lepada departe de grîul Domnului. Pentru aceasta pricina Sfînta Biserica îl numeste lopata care vîntura învataturile lui Arie ca pleava. El era cu adevarat lumina lumii si sarea pamîntului, de vreme ce viata lui era luminata si cuvîntul lui dres cu sarea întelepciunii. Caci avea bunul pastor mare purtare de grija pentru turma sa în nevoile ce i se întîmplau, nu numai cu pasunea cea duhovniceasca hranind-o pe dînsa, ci si de hrana cea trupeasca purta grija.

Alta data, întîmplîndu-se în tara Lichiei foamete mare si cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrana, iar poporul fiind în mare lipsa, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sarac care pierea de foame, s-a aratat noaptea în somn unui negutator din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrînd sa mearga cu ea în alta tara si dîndu-i trei galbeni arvuna, i-a poruncit sa mearga în cetatea Mira si acolo sa-si vînda grîul cu pret. Desteptîndu-se negutatorul din somn si aflînd în mîna sa trei galbeni, s-a înspaimîntat, minunîndu-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a aratat negutatorul neascultator, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea Mira si a vîndut grîul celor ce erau într-însa, netainuind aratarea Sfîntului Nicolae, ce i s-a facut lui în somn. Iar cetatenii, aflînd mîngîiere în acea foamete si auzind cele istorisite, au dat slava si multumire lui Dumnezeu si fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hranitorul lor cel minunat.

În vremea aceea, s-a facut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împaratul Constantin a trimis trei voievozi împreuna cu ostasii cei ce erau sub dînsii sa linisteasca acea tulburare. Iar numele voievozilor sînt acestea: Nepotian, Ursul si Erpilion. Acestia, cu multa sîrguinta, plecînd din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeste malul Andrian, unde era o cetate. Si de vreme ce nu le da mîna sa mearga, pentru ca marea era învolburata, asteptau la limanul acela linistirea marii. Atunci, unul din ostasi iesind din corabie ca sa cumpere cele de trebuinta, lua cele straine cu sila, precum este obiceiul ostasilor. Adeseori facînd acestea, faceau paguba celor ce vietuiau acolo. Pentru aceasta pricina s-a facut gîlceava si tulburare, ba si razboi era sa se faca din amîndoua partile, la locul ce se numea Placomata.

Înstiintîndu-se de aceasta, Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur catre tarmul acela si în cetate, ca sa potoleasca cearta dintre dînsii. Apoi, îndata, toata cetatea si voievozii, auzind de venirea sfîntului, i-au iesit în întîmpinare si s-au închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi de unde sînt si unde merg? Ei au zis ca sînt trimisi de împarat în Frigia sa potoleasca tulburarea ce s-a facut acolo. Sfîntul i-a sfatuit sa dea învatatura ostasilor lor ca sa nu faca suparare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în cetate, i-a ospatat cu dragoste. Iar ei, certînd pe ostasi, au potolit tulburarea si s-au învrednicit de binecuvîntarea sfîntului.

Facîndu-se aceasta, au venit oarecari cetateni din Mira, care, plîngînd cu lacrimi si cazînd la picioarele sfîntului, cereau ajutor pentru niste oameni osînditi fara de vina. Ei spuneau cu mîhnire, ca, nefiind sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul si, umplîndu-si mîinile cu bani de la oarecari oameni rai, a osîndit la moarte pe trei barbati din cetatea lor, care n-au gresit nimic, "de care lucru toata cetatea se mîhneste si plînge, asteptînd întoarcerea ta, stapîne; ca de ai fi fost tu acasa, n-ar fi îndraznit ighemonul a face o judecata asa nedreapta".

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul si, luînd împreuna cu dînsul pe voievozi, îndata a plecat. Ajungînd la locul ce se numeste Leu, au întîlnit pe niste oameni venind si i-au întrebat daca stiu ceva de acei trei barbati care sînt osînditi la moarte. Ei au zis catre dînsul: "I-am lasat în cîmpul lui Castor si al lui Polux, fiind adusi acolo ca sa-i taie". Atunci sfîntul s-a îndreptat în graba la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovata a acelora. Ajungînd la locul acela, a vazut popor mult stînd acolo si pe cei trei barbati osînditi, avînd mîinile legate si fetele acoperite si plecate la pamînt si cu grumazii goi, asteptînd desavîrsita taiere. Atunci a vazut pe gealat scotînd sabia spre a-i ucide, aratîndu-se tulburat si cu chip salbatic, pentru care motiv acea priveliste era tuturor înfricosata si de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu îndrazneala prin popor si, apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pamînt, netemîndu-se de nimic, iar pe barbati i-a dezlegat din legaturi.

Toate acestea le facea sfîntul cu mare îndrazneala si nu era nimeni care sa-l opreasca; caci cuvîntul lui era cu stapînire si lucrul sau cu putere dumnezeiasca, fiind mare înaintea lui Dumnezeu si a tot poporul. Acei trei barbati, izbaviti de moarte, vazîndu-se întorsi din ghearele mortii catre viata, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinti si strigau cu multumire toti cei ce se adunasera acolo. Apoi a venit si ighemonul Eustatie, iar placutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea si, cînd se apropia de el, îi întorcea fata, iar cînd cadea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfîntul ca-l va spune la împarat si va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desavîrsite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-si ocîrmuieste cu dreptate stapînirea. Iar el, fiind mustrat de constiinta si înfricosat de îngrozirea sfîntului, cu lacrimi cerea mila si se ruga din tot sufletul, caindu-se pentru nedreptatea sa, cautînd sa se împace cu marele parinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit si a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetatii, dar minciuna nu putea sa se tainuiasca, pentru ca sfîntul stia cu dinadinsul ca, fiind mituit cu aur, a osîndit la moarte pe cei nevinovati si tot poporul dadea mare multumire Sfîntului parinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit placutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindca acum singur, cu smerenie si cu multe lacrimi, marturisea greseala sa si nu mai arunca pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniti, împreuna cu cei ce venisera cu dînsii, vazînd toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna si de bunatatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugaciuni si, primind binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca sa împlineasca porunca împaratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea ce era si savîrsind toate cele poruncite lor de împaratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia si au avut cinste si multa lauda de la împarat si de la toti dregatorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au si fost învredniciti a fi în sfatul împaratesc. Dar ochii cei zavistnici si vicleni ai oamenilor rai, neputînd a-i vedea într-o marire ca aceea, s-au pornit spre rautate si vrajmasie.

De aceea, împletind cei rai sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetatii, urzind cumplite clevetiri asupra barbatilor acestora si zicînd: "N-au sfatuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfîrsitul sfatului lor, ca ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre si mestesugesc cele viclene asupra împaratului". Astfel, clevetind asupra lor, multime de aur au dat eparhului si au dus acea clevetire si în urechile împaratului. Auzind, împaratul îndata a poruncit, ca, fara alta întrebare, sa-i arunce în temnita pe cei trei voievozi, ca sa nu fuga pe ascuns si sa savîrseasca sfatul lor cel rau. Deci voievozii erau în legaturi si în temnita, nestiind pentru ce sînt aruncati acolo, ca nu se stiau a fi vinovati cu nimic.

Trecînd putina vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva sa se vadeasca clevetirea lor cea mincinoasa si sa iasa la iveala rautatea lor, încît sa se întoarca asupra lor toata nevoia. Pentru aceea, cu multe rugaciuni s-au apropiat de eparh, sfatuindu-l sa nu lase mai multa vreme în viata pe acei barbati, ci degraba sa faca judecata de moarte, dupa hotarîrea cea dintîi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrsit fagaduintei. Deci, îndata s-a dus la împarat cu fata mîhnita si cu chip posomorît, ca un vestitor de rau, vrînd a se arata ca se îngrijeste mult pentru viata împaratului si cu credinta se sîrguieste pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l însela cu cuvinte viclene si mestesugite, pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovati si zicînd: "Nici unul din cei ce stau în temnita nu vor a se pocai, împarate, ci, petrecînd în cel dintîi gînd rau, nu înceteaza a cugeta viclesug si a gîndi asupra ta cu rautate. Deci, porunceste mai iute sa-i omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, sa savîrseasca rautatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrsit scopurile lor cele rele".

Cu aceste cuvinte fiind tulburat împaratul, a osîndit la moarte pe cei nevinovati; dar fiind seara, s-a amînat uciderea lor pîna a doua zi dimineata. Înstiintîndu-se despre aceasta, strajerul temnitei si plîngînd mult pentru o napasta ca aceea, pusa asupra acelor nevinovati, a venit la voievozi, zicînd: "Mai bine ar fi fost de mine sa nu va fi cunoscut pe voi, nici sa ma fi îndulcit de dragoste si cu vorbe la masa, caci mai cu înlesnire as fi rabdat acum despartirea de voi si mai putina jale mi-ar fi pricinuit napasta ce a venit asupra voastra. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru ca mîine dimineata, vai mie! ne vom desparti unul de altul cu amar si de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre fete, nici va voi mai auzi vorbind, caci s-a poruncit sa va omoare. Deci sa rînduiti daca vreti ceva, pentru averea voastra, ca acum este vremea, ca sa nu apuce moartea vointa voastra".

Zicînd acestea cu tînguire, iar ei stiindu-se nevinovati fata de împarat si deci nevrednici de moarte, si-au rupt hainele si cumplit îsi smulgeau parul, zicînd: "Ce vrajmasi au pizmuit asupra vietii noastre si pentru ce sa murim noi ca niste tîlhari? Ca n-am facut nimic vrednic de moarte". Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude si pe cunoscuti si puneau martor pe Dumnezeu ca nimic rau n-au facut si plîngeau amar.

Unul dintr-însii, cu numele de Nepotian, si-a adus aminte de Sfîntul Nicolae, care, stînd în Mira înaintea celor trei barbati, li s-a facut lor ajutator preaslavit si preabun aparator, izbavindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicînd, unul catre altul se rugau: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbavit pe cei trei barbati de moartea cea nedreapta, cauta acum si asupra noastra ca nu avem alt ajutor între oameni; pentru ca iata ne-a cuprins mare nevoie si nu are cine sa ne izbaveasca din aceasta napasta. Iata si glasul nostru a amortit, mai înainte de iesirea sufletului si limba noastra se usuca, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum nici rugaciuni nu mai putem sa-Ti aducem. Degraba sa ne întîmpine îndurarile Tale, Doamne, si ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, ca iata mîine de dimineata vor sa ne omoare; sîrguieste spre ajutorul nostru si ne izbaveste pe noi, cei nevinovati de moarte".

Dumnezeu, auzind rugaciunile celor ce se temeau de El si, ca un tata miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfîntul si placutul Sau, pe marele arhiereu Nicolae. Caci în acea noapte, dormind împaratul, i s-a aratat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd asa: "Scoala-te iute si elibereaza pe cei trei voievozi, care sînt tinuti în temnita, pentru ca fara de vina sînt clevetiti si cu nedreptate patimesc". Si, spunînd tot adevarul, i-a zis: "De nu ma vei asculta si de nu-i vei elibera pe dînsii, apoi voi ridica asupra ta razboi precum a fost în Frigia si rau vei patimi". Mirîndu-se împaratul de îndrazneala Sfîntului Nicolae, se gîndea cum a îndraznit noaptea fara de vreme a intra înauntrul palatului sau si i-a zis: "Cine esti tu care îndraznesti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stapînirii noastre?". El i-a raspuns: "Nicolae îmi este numele si sînt arhiereul mitropoliei Mirelor".

Împaratul s-a tulburat de acea vedenie si, sculîndu-se, se gîndea ce este aceasta? Asemenea si lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a aratat în vis sfîntul si tot acelasi lucru i-a spus pentru acei barbati. Desteptîndu-se, Avlavie s-a temut si se îngrozea în mintea sa de ceea ce vazuse. Apoi a venit oarecine de la împarat spunîndu-i ce a vazut si acesta în vis. Iar el degraba mergînd la împarat i-a spus vedenia si ceea ce i s-a aratat lui si se minunara amîndoi de acea vedenie preaslavita, care deopotriva li s-a facut la amîndoi.

Îndata a poruncit împaratul sa aduca înaintea sa pe voievozii din temnita si a zis catre dînsii: "Ce vrajitorii ati facut de ati trimis asupra noastra asemenea vedenii? Caci aratîndu-se un barbat ne-a îngrozit foarte rau, laudîndu-se ca degraba va aduce razboi", iar ei nestiind nimic se întrebau unul pe altul, de stie vreunul ceva - ca nici unul nu stia nimic - si cu ochii umiliti au cautat unul spre altul.

Vazînd împaratul una ca aceasta, s-a schimbat în blîndete si a zis catre dînsii: "Netemîndu-va de rau, spuneti adevarul". Iar ei cu ochii plini de lacrimi si foarte mult tulburîndu-se, au zis: "Noi, împarate, vrajitorii nu stim, nici am planuit ceva rau asupra stapînirii tale, nici am gîndit ceva, martor ne este noua ochiul cel a toate vazator al Domnului. Iar de nu va fi asa si vei afla viclesug întru noi, apoi sa nu faci cu noi nici o mila; si nu numai cu noi acesti trei, ci chiar pe neamul nostru sa nu-l cruti. Noi ne-am învatat de la parintii nostri a cinsti pe împarat si, mai vîrtos decît toate, a avea credinta catre dînsul. Drept aceea, acum cu credinta am pazit viata ta, iar cele încredintate noua, precum s-a cazut dregatoriei noastre, bine le-am cîrmuit, slujind cu osîrdie poruncii tale; caci tulburarea cea din Frigia am potolit-o si razboiul cel planuit de vrajmasi l-am risipit, aratînd prin aceasta vitejia noastra cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce stiu bine. Iar stapînia ta mai înainte ne-ai daruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra noastra, fiind cumplit judecati si cu groaza asteptam a patimi. Asadar, precum ni se pare noua, o, împarate, osîrdia noastra catre tine a fost pricinuitoare noua de mari munci, caci în loc de slava si de cinstea pe care am nadajduit-o, frica mortii si osîndirea ne-a cuprins pe noi".

Umilindu-se împaratul de aceste cuvinte, se caia de batjocura adusa barbatilor acelora; fiindca se cutremura de judecata lui Dumnezeu si se rusina de porfira cea împarateasca; caci cel ce se nevoieste a pune altora legi, vede însusi ca face judecati fara de lege. Deci, într-acel ceas a cautat mai cu mila asupra lor si a început a vorbi catre ei cu blîndete. Iar ei, uitîndu-se cu umilinta catre împarat, îndata au vazut chipul Sfîntului Nicolae sezînd împreuna cu împaratul si facîndu-le milostivire si iertare. Aceasta însa nimeni nu o vedea, fara numai cei trei voievozi. Atunci, luînd ei îndrazneala au zis cu glas tare: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbavit odinioara pe cei trei barbati în Mira de la moartea cea nedreapta, scoate-ne si pe noi, robii tai, din aceasta nevoie, ce ne sta asupra". Iar împaratul, luînd cuvînt, a zis: "Cine este Nicolae si pe care barbati a izbavit? Spuneti-mi cu de-amanuntul aceasta". Iar Nepotian i-a povestit toate.

Atunci împaratul, cunoscînd pe Sfîntul Nicolae ca este mare placut al lui Dumnezeu si minunîndu-se de îndrazneala si de rîvna lui pentru cei napastuiti, a liberat pe voievozii aceia, zicîndu-le: "Nu eu va daruiesc viata, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-ati chemat spre ajutor. Deci sa mergeti la dînsul si sa-i dati multumire, apoi spuneti-i lui din partea mea: "Iata am facut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, placutule al lui Hristos!". Acestea zicînd, le-a încredintat o Evanghelie ferecata cu aur, o cadelnita de aur, împodobita cu pietre scumpe si doua sfesnice, poruncindu-le sa le dea bisericii din Mira.

Astfel, cei trei voievozi dobîndind preaslavita mîntuire, îndata au pornit pe cale si cu bucurie au venit la sfînt, pe care cu veselie l-au vazut. Apoi mare multumire i-au dat, ca unuia care le-a facut o bunatate ca aceea si cîntau, zicînd: Doamne, Doamne, cine este asemenea Tie Cel ce izbavesti pe saracul din mîna celor mai tari decît dînsul?" Apoi, nici pe cei saraci nu i-au lasat nemiluiti, ci si pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar dupa aceea, cu buna sporire s-au întors la ale lor.

Acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu, care maresc pe placutul Sau. De aceea, ca o pasare ducîndu-se vestea despre dînsul pretutindeni, a strabatut luciul marilor si toata lumea, încît nici un loc nu ramasese, unde sa nu fi fost auzite minunile cele mari ale slavitului arhiereu Nicolae, dupa darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.

Odata niste corabieri plutind de la Egipt spre partile Liciei, li s-a întîmplat o furtuna mare, încît si pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era sa se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toti se speriara de moarte. Iar cînd si-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae - pe care niciodata nu-l vazusera, decît numai auzisera de dînsul, ca este grabnic ajutator celor ce-l cheama întru nevoi -, s-au îndreptat cu rugaciunile catre dînsul si l-au chemat în ajutor. Iar sfîntul, îndata s-a aratat lor si a intrat în corabie, zicînd: "Iata, m-ati chemat si am venit ca sa va ajut; deci nu va temeti". Apucînd cîrma, se vedea cum cîrmuieste corabia. Apoi a certat vîntul si marea, precum si Domnul nostru odinioara Care a zis: Cel ce crede în Mine si lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea marii si vîntului si acelea îi erau ascultatoare.

Dupa aceea corabierii, purtati de vînt lin, au sosit în cetatea Mira si, iesind din corabie, au mers în cetate, vrînd sa-l vada pe cel ce i-a izbavit din nevoi. Vazîndu-l mergînd la biserica, au cunoscut pe facatorul lor de bine si, alergînd, au cazut la picioarele lui, dîndu-i multumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupeasca si de moarte i-a izbavit pe aceia, ci si pentru mîntuirea sufletelor lor a avut purtare de grija; caci, fiind mai înainte-vazator a vazut într-însii cu ochii cei duhovnicesti gîndul pacatului, care departeaza pe om de Dumnezeu si-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis catre dînsii: "Cunosteti-va pe voi, rogu-va, o, fiilor, cunoasteti-va inimile voastre si gîndurile vi le îndreptati spre buna placere de Dumnezeu, pentru ca, desi ne tainuim si ne socotim a fi buni de catre ceilalti oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tainui. De aceea sîrguiti-va cu toata osîrdia a pazi sfintenia cea sufleteasca si curatenia cea trupeasca, caci sînteti biserica a lui Dumnezeu, precum graieste dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.

Astfel, mustrînd pe barbatii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, caci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tata iubitor de fii, iar fata lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, stralucind cu darul cel dumnezeiesc. Din fata lui iesea o raza preastralucita, ca si din a lui Moise si vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dînsul; caci daca cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patima sau cu întristare sufleteasca, numai daca ar fi privit spre sfîntul, îndata afla îndestulata mîngîiere întristarii sale. Sau de vorbea cineva cu dînsul, mult sporea întru cele bune. Asa ca nu numai cei credinciosi, daca se întîmpla a auzi ceva din limba cea dulce si izvorîtoare de miere, ci si cei necredinciosi se umileau si se povatuiau spre mîntuire, lepadînd rautatea necredintei cea din tinerete si primind în inima cuvîntul cel drept al adevarului.

Marele placut al lui Dumnezeu a vietuit ani destui, stralucind în mijlocul cetatii Mirelor cu dumnezeiestile podoabe, dupa cum zice dumnezeiasca Scriptura: "Ca un luceafar de dimineata prin mijlocul norilor, ca luna plina de zilele sale si ca soarele ce straluceste asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lînga izvoarele apelor si ca niste mir de mult pret, bine mirosind tuturor".

În adînci batrînete, fiind plin de zile bune, si-a dat datoria cea de obste a firii omenesti, bolind putin cu trupul, apoi si-a savîrsit bine viata sa vremelnica. Deci a fost petrecut cu bucurie si cu psalmi la viata cea neîmbatrînita si fericita, însotindu-l sfintii îngeri si întîmpinîndu-l cetele sfintilor.

Lînga cinstitul lui trup adunîndu-se episcopi de prin toate cetatile, în multime fara numar, l-au pus cu cinste în biserica cea soborniceasca a mitropoliei Mirelor, în ziua a sasea a lunii decembrie. Apoi se savîrsira multe minuni de catre sfintele moaste ale placutului lui Dumnezeu. Pentru ca a izvorît mir cu buna mireasma din moastele lui, cu care, ungîndu-se cei bolnavi, dobîndeau sanatate. Din aceasta pricina, de la marginile pamîntului alerga lumea la mormîntul lui, cautînd tamaduirea bolilor si nu se lipseau de ceea ce cautau, caci toate neputintele se vindecau cu acel sfînt mir, nu numai cele trupesti, ci si cele sufletesti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viata, ci si dupa moartea sa le biruia pe acelea, cum si acum le biruieste.

Odata, niste barbati tematori de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeste Tanais, auzind de moastele cele izvorîtoare de mir si vindecatoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfatuit sa mearga pe mare, acolo, pentru închinaciune. Umplînd corabia cu grîu, voiau sa pluteasca. Dar vicleanul diavol, care era salasluit mai înainte în capistea Artemidei si pe care îl izgonise de acolo Sfîntul Nicolae, risipind capistea, simtind ca vrea sa plece corabia catre marele parinte, mîniindu-se pentru risipirea capistei cum si pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toata puterea sa se razbune asupra sfîntului.

Astfel, diavolul s-a gîndit sa faca împiedicare barbatilor acelora din calea pe care o planuisera si sa-i lipseasca de sfintenie, facîndu-le piedici dorintei lor. Deci s-a prefacut în chip de femeie si se facea ca poarta un vas plin cu untdelemn, apoi a zis catre barbatii aceia: "As fi vrut sa duc aceasta la mormîntul sfîntului, dar foarte mult ma tem pe mare, ca nu este cu putinta unei femei neputincioase ca mine si bolnava cu stomacul, a îndrazni sa calatoreasca pe atîta noian. Pentru aceea, rogu-va pe voi ca, luînd vasul acesta, sa-l duceti la mormînt si sa turnati untdelemn în candela sfîntului". Zicînd diavolul acestea, a dat vasul în mîinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se stia însa cu ce fel de vraji era amestecat acel untdelemn, ca sa vatame si sa prapadeasca pe cei din corabie. Dar aceia, nestiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui si au luat vasul cu untdelemn diavolesc si, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însa a doua zi a început a sufla vîntul dinspre miazanoapte si a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gîndeau sa se întoarca înapoi. Întorcînd corabia, li s-a aratat Sfîntul Nicolae, plutind într-o barca mai mica si le zise: "Unde mergeti, barbatilor? Pentru ce ati lasat calea ce va sta înainte si va întoarceti? În mîna voastra este a potoli viforul si a face corabiei calea usoara, caci este diavoleasca acea rea maiestrie care va împiedica în calatoria voastra. Ca nu o femeie v-a dat vasul, ci însusi diavolul; deci aruncati-l în mare si îndata veti avea calea cu buna sporire".

Auzind acestea, barbatii aceia au luat vasul si l-au aruncat în adîncul marii. Si facînd aceasta, îndata a iesit de acolo fum negru si para de foc, care a umplut vazduhul de miros greu, iar marea se desfacu si fierbînd apa din adînc, clocotea. Iar picaturile apei erau ca niste scîntei de foc, încît foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie si de frica tipau. Dar ajutorul care se aratase lor, poruncind sa îndrazneasca si sa nu se teama, a alinat marea; apoi pe calatori, izbavindu-i de frica, i-a facut a pluti fara primejdie spre Licia. Atunci, îndata, venind o racoreala cu buna mireasma, a suflat asupra lor si s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pîna la cetatea cea dorita. Acolo, închinîndu-se moastelor celor izvorîtoare de mir ale grabnicului ajutator si aparator, multumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înaltînd rugaciuni marelui parinte, s-au întors în tara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întîmplase pe cale.

Multe, mari si preaslavite minuni a facut Sfîntul Nicolae, acest mare placut al lui Dumnezeu, pe uscat si pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbavind de înecare si scotîndu-i din adîncul marii la uscat; rapindu-i din robie si aducîndu-i la casele lor; izbavind din legaturi si din temnite, aparînd de taierea de sabie si scapînd de la moarte, apoi multora le-a dat tamaduiri: orbilor, vedere; schiopilor, umblare; surzilor, auz; mutilor, grai. Pe multi, din cei ce patimeau în saracia cea mai mare, i-a îmbogatit, iar celor flamînzi le-a dat hrana. Si la toata nevoia, s-a aratat gata ajutator, aparator cald, grabnic folositor si sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajuta pe cei ce-l cheama si din primejdii îi izbaveste. Ale carui minuni precum este cu neputinta a le numara, tot asa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare facator de minuni îl stie Rasaritul si Apusul, si toti crestinii cunoasc nenumaratele lui minuni. Deci, sa se slaveasca printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime laudat: Tatal, Fiul si Duhul Sfînt, Caruia se cuvine lauda în veci. Amin.





"Indreptator credintei si chip blandetilor, invatator infranarii te-a aratat pe tine, turmei tale, adevarul lucrurilor. Pentru aceasta ai castigat cu smereniea cele inalte, cu saracia, cele bogate. Parinte Ierarhe Nicolae, roaga pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre."
(Troparul Sf Nicolae)